Sustragerea de la prelevare: când plecarea devine infracțiune

Sustragerea de la prelevare este una dintre cele două modalități alternative ale infracțiunii prevăzute de art. 337 Cod penal. Textul sancționează refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de a se supune prelevării de mostre biologice necesare pentru stabilirea alcoolemiei ori a prezenței unor substanțe psihoactive.

Pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. Regimul juridic general al infracțiunii, inclusiv consecințele asupra permisului și soluțiile posibile, este explicat separat pe pagina despre refuzul recoltării de probe biologice.

Pentru conținutul celor două modalități ne raportăm la Decizia penală nr. 914/A din 5 iunie 2025 a Curții de Apel București, în care instanța de control judiciar le-a definit explicit. Refuzul presupune respingerea sau neacceptarea solicitării de prelevare, iar sustragerea presupune o conduită de eschivare, fugă, scăpare ori amânare suficient de îndelungată a executării obligației legale.

Din această definiție reținem că sustragerea nu se reduce la fuga fizică. Amânările succesive, eschivările sau tergiversarea efectivă a procedurii pot intra în discuție atunci când, analizate în context, împiedică ori compromit prelevarea, iar instanța apreciază conduita în ansamblul ei, cu durata și scopul pe care i-l atribuie probele.

Diferența privește în primul rând forma conduitei. Refuzul presupune o respingere sau o neacceptare a solicitării de recoltare; aceasta poate fi exprimată verbal, dar trebuie analizată întotdeauna în contextul concret. Sustragerea presupune evitarea executării obligației printr-o conduită de eschivare, plecare, fugă ori tergiversare suficientă.

Cele două sunt modalități alternative ale aceleiași infracțiuni. Nu rezultă două infracțiuni distincte doar pentru că aceeași succesiune factuală conține atât o poziție negativă, cât și acte de eschivare.

Diferența devine însă importantă la probatoriu. Un refuz expres poate fi consemnat direct în procesul-verbal sau în documentele medicale. La sustragere, instanța trebuie de multe ori să reconstruiască semnificația conduitei din cronologie, înregistrări, declarațiile agenților, ale personalului medical și ale celorlalți martori.

Tocmai de aceea, în cabinet nu pornim de la ideea că orice plecare înseamnă art. 337. Întrebarea de la care începem este dacă, în momentul plecării sau al amânării, exista o obligație concretă și cunoscută de prelevare, de la care persoana în cauză s-a sustras.

Verificarea de care depinde, de multe ori, soarta dosarului privește comunicarea obligației. Pentru a putea vorbi despre sustragerea de la o obligație, trebuie stabilit că obligația de prelevare devenise concretă și că persoanei în cauză i-a fost adusă la cunoștință solicitarea corespunzătoare.

Judecătoria Sectorului 2 București a analizat tocmai această problemă într-o cauză în care persoana plecase de la fața locului înainte de testare. Pentru o înțelegere mai ușoară a condiției pe care instanța a formulat-o, redăm considerentul în care a explicat ce trebuia să îi comunice polițistul rutier și ce a lipsit din probele administrate.

Această concluzie trebuie citită prin raportare la situația concretă a acelei cauze. Nu înseamnă că art. 337 cere în orice dosar o formulă sacramentală sau un anumit set de cuvinte. Înseamnă că acuzarea trebuie să poată dovedi existența solicitării și împrejurările din care rezultă că persoana știa ce obligație urma să execute.

Primul lucru care trebuie verificat este, așadar, unde apare solicitarea: în procesul-verbal, pe bodycam, în declarația agentului, în actele unității medicale sau în alte mijloace de probă.

Persoana fusese oprită în trafic și urma să fie testată pentru alcool și substanțe psihoactive. În timp ce agentul făcea verificări, aceasta a plecat din zonă înainte ca testarea să fie efectuată.

Instanța nu a acceptat apărarea potrivit căreia polițiștii i-ar fi permis să plece după acte. A constatat însă că nu fusese dovedită comunicarea unei obligații concrete de recoltare a mostrelor biologice. Această chestiune a făcut diferența: plecarea era dovedită, dar semnificația ei penală în raport cu art. 337 nu fusese demonstrată dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Au contat și deficiențele probatorii. Organele de constatare au făcut demersuri reduse pentru găsirea persoanei, deși locuia în apropiere; au existat neconcordanțe între procesul-verbal și declarațiile referitoare la componența echipajului; iar bodycam-ul a fost pornit după ce persoana părăsise deja zona.

Ceea ce reținem din această hotărâre este separarea a două întrebări care, în practică, sunt adesea confundate: dacă persoana a plecat și dacă plecarea respectivă constituie, juridic, sustragere de la prelevare. Prima se dovedește ușor. A doua cere probe despre obligația comunicată, iar acuzarea nu le-a avut.

Într-un dosar de sustragere, înregistrarea poate fixa exact secunda în care este formulată solicitarea, răspunsul persoanei și conduita imediat următoare. Dacă dispozitivul este pornit abia după momentul relevant, acea secvență trebuie reconstituită din alte probe.

Absența unei înregistrări nu conduce automat la achitare, iar Curtea de Apel București a spus acest lucru explicit în aceeași decizie nr. 914/A/2025. Instanța a arătat că inexistența probelor audio-video nu activează, prin ea însăși, principiul in dubio pro reo, atunci când celelalte probe se coroborează și sunt suficiente pentru a demonstra fapta.

Din această perspectivă, bodycam-ul rămâne o probă cu greutate deosebită, fără a fi însă o condiție de existență a infracțiunii. În lipsa lui devine determinantă coerența dintre procesul-verbal, declarațiile agenților, actele medicale și cronologia obiectivă, iar apărarea trebuie să lucreze tocmai pe eventualele neconcordanțe dintre aceste probe.

Același lucru este valabil pentru erorile din procesul-verbal. O neconcordanță poate afecta credibilitatea acuzării, dar nu anulează automat întregul probatoriu dacă situația relevantă rezultă din alte mijloace de probă. În Decizia nr. 914/A/2025, Curtea a considerat că anumite erori privind împrejurările opririi nu schimbau concluzia asupra refuzului ori sustragerii, deoarece celelalte probe se coroborau.

Contează, însă în alt sens decât cel invocat de obicei. Lipsa testării nu exclude prin ea însăși art. 337. Ea contează pentru a stabili dacă, în situația concretă, obligația de prelevare a mostrelor biologice devenise deja incidentă și fusese adusă la cunoștința persoanei în cauză.

În materia alcoolului, rezultatul etilotestului de peste 0,40 mg/l este una dintre situațiile în care prelevarea devine obligatorie. Nu este însă singura ipoteză în care legea poate impune recoltarea: există reguli distincte pentru accidente, transporturi speciale și pentru suspiciunea privind substanțele psihoactive. Formula pe care o auzim frecvent, potrivit căreia lipsa testării ar exclude obligația de recoltare, nu are, prin urmare, valoare de regulă generală.

Pentru alcool, diferența dintre valoarea etilotestului și pragul penal este explicată în articolul despre pragul de alcoolemie. Pentru situațiile privind substanțele psihoactive, analiza este diferită și este tratată pe pagina despre droguri la volan.

Instanța din cauza menționată a analizat și latura subiectivă a conduitei, iar raționamentul ei explică de ce plecarea înainte de testare a fost privită diferit de plecarea după comunicarea obligației.

Poate, în funcție de durată și de context, iar Decizia nr. 914/A/2025 a Curții de Apel București este hotărârea la care ne raportăm pentru această ipoteză. Persoana nu părăsise definitiv Institutul Național de Medicină Legală, însă instanțele au apreciat că modul în care procedura fusese amânată a intrat în sfera art. 337.

În cauză, persoana fusese testată cu 0,89 mg/l alcool pur în aerul expirat și condusă la INML. Avocatul a susținut că nu refuzase recoltarea, ci ceruse să meargă la toaletă înainte de prelevare și că, după câteva minute, solicitase recoltarea, moment în care medicul nu mai era disponibil. Curtea a analizat însă întreaga succesiune a faptelor, inclusiv durata procedurilor și comportamentul anterior. Considerentul pe care îl redăm arată ce anume a fost dovedit și cum a fost calificată conduita în ansamblul ei.

Pasajul trebuie citit strict în contextul probelor pe care Curtea le-a considerat dovedite. Nu rezultă de aici că solicitarea de a merge la toaletă constituie, prin ea însăși, sustragere. Relevantă a fost aprecierea globală asupra conduitei, a duratei și a scopului atribuit acesteia prin coroborarea probelor.

Tocmai de aceea, într-un alt dosar o cerere punctuală, o problemă medicală sau o întârziere explicabilă factual poate primi o semnificație diferită. Art. 337 sancționează conduita de refuz sau de sustragere de la obligația legală, iar o nevoie biologică reală, consemnată la momentul respectiv, rămâne o împrejurare pe care instanța o apreciază în context.

Revenirea asupra poziției inițiale nu înlătură automat o infracțiune care s-a consumat deja. Regula este cunoscută mai ales în materia refuzului, iar Decizia nr. 914/A/2025 o aplică explicit într-o situație în care inculpatul a susținut că, după câteva minute, a cerut să îi fie recoltate mostrele. Redăm pasajul, întrucât este formularea pe care o regăsim, în forme apropiate, ori de câte ori avocații invocă revenirea asupra poziției inițiale.

Curtea a mai arătat că, în acel dosar, revenirea intervenise după conduita pe care instanțele o apreciaseră deja ca refuz ori sustragere. Din acest motiv, solicitările ulterioare ale inculpatului și ale părinților săi nu au schimbat existența faptei, deși asemenea împrejurări pot avea relevanță în alte planuri, inclusiv la individualizare. 

Cronologia rămâne însă decisivă și aici. Dacă nu a existat înainte un refuz neechivoc sau o conduită suficientă pentru consumarea sustragerii, simplul fapt că procedura a fost reluată după câteva minute nu trebuie tratat automat ca o „revenire după consumarea infracțiunii”. Mai întâi trebuie stabilit momentul în care s-ar fi consumat fapta.

Plecarea din unitatea medicală înainte de prelevare poate constitui sustragere atunci când persoanei i-a fost comunicată obligația și conduita sa face imposibilă sau compromite efectuarea recoltării. Faptul că persoana a ajuns inițial la spital sau la institutul medico-legal nu exclude ulterior sustragerea.

În practică ne-am întâlnit și cu o situație suplimentară: după refuz sau sustragere, persoana se întoarce la autoturism și conduce din nou. Aici apare riscul unui al doilea dosar penal.

Consecințele conducerii în perioada în care nu ai dreptul de a conduce sunt explicate separat pe pagina despre conducerea fără permis și în articolul despre permisul reținut pentru alcoolemie.

Apărarea apare în dosare, însă condițiile sunt stricte. O simplă stare de disconfort, teamă sau agitație nu echivalează automat cu o cauză justificativă. Trebuie dovedite condițiile legale ale stării de necesitate și legătura lor concretă cu imposibilitatea de a te supune procedurii.

Judecătoria Sectorului 4 București a analizat o asemenea apărare într-o cauză în care aparatul etilotest indicase 0,96 mg/l alcool pur în aerul expirat, iar la camera de gardă persoana în cauză refuzase atât recoltarea, cât și examinarea clinică. Ne raportăm la această sentință pentru că arată standardul la care instanța verifică o cauză justificativă atunci când este invocată fără un suport obiectiv.

Dacă există un motiv medical sau fiziologic real care împiedică recoltarea, acesta trebuie să rezulte din datele cauzei și, pe cât posibil, să fie consemnat sau documentat atunci. O stare de disconfort invocată ulterior, fără un suport obiectiv, nu este suficientă pentru a înlătura răspunderea pentru art. 337 Cod penal.

Da. Infracțiunea de la art. 337 este autonomă față de rezultatul pe care l-ar fi avut analiza. Acuzarea nu trebuie să demonstreze că persoana avea peste 0,80 g/l alcool pur în sânge pentru ca art. 337 să existe.

Autonomia infracțiunii a fost subliniată de Curtea de Apel București în aceeași decizie nr. 914/A/2025, iar formularea instanței este cea pe care o cităm ori de câte ori ni se comunică în cadrul întâlnirilor că nu a fost consumat alcool/ substanțe și că oricum rezultatul analizelor ar fi indicat 0 consum.

Afirmația trebuie înțeleasă împreună cu celelalte condiții ale infracțiunii: trebuie să existe situația legală în care prelevarea este cerută și să fie dovedit refuzul sau sustragerea. Nu este suficient ca o persoană să plece din orice interacțiune cu poliția pentru a deveni automat incident art. 337.

În cauzele în care nu există o înregistrare completă, declarațiile martorilor și ale agenților au o relevanță aparte. Iar legat de acest aspect, precizăm că instanța nu este obligată să prefere declarația dată în fața judecătorului doar pentru că este mai recentă procesual.

În Decizia nr. 914/A/2025, Curtea a confirmat soluția primei instanțe de a acorda o greutate mai mare primei declarații a unui martor, dată în aceeași zi cu incidentul, decât relatării parțial diferite făcute după aproape doi ani. Motivul a fost apropierea temporală de evenimente și coroborarea cu restul probelor.

De aceea, într-un dosar de sustragere nu trebuie citită izolat ultima declarație a fiecărei persoane. Se compară toate versiunile, momentul în care au fost date și gradul în care sunt confirmate de actele obiective.

Un asemenea dosar se decide, de regulă, din cronologie și din coroborarea probelor. Cele mai importante sunt:

• solicitarea concretă de prelevare și modul în care a fost comunicată;
• procesul-verbal de constatare, cu orele și formulările exacte;
• înregistrările bodycam și momentul în care au fost pornite;
• declarațiile agenților, ale personalului medical și ale martorilor;
• documentele întocmite la unitatea medicală sau medico-legală;
• rezultatul etilotestului ori al testării preliminare, dacă există;
• intervalul dintre solicitarea recoltării și plecare, amânare sau schimbarea poziției;
• demersurile efectuate ulterior de organele de constatare;
• orice date obiective privind deplasarea și cronologia, inclusiv înregistrări video sau date electronice atunci când sunt admisibile și relevante.

Potrivit art. 103 Cod procedură penală, probele nu au o valoare prestabilită. O eroare dintr-un proces-verbal, lipsa bodycam-ului sau o declarație contradictorie pot fi importante, dar se apreciază împreună cu întregul material probator.

În cazul art. 337, permisul este reținut, iar dovada înlocuitoare se eliberează fără drept de circulație. Dacă persoana conduce apoi un vehicul pe drumurile publice, poate deveni incident art. 335 alin. (2) Cod penal.

Distanța scurtă sau intenția de a muta mașina nu înlătură automat tipicitatea. În jurisprudența citată mai sus, s-a reținut concurs real între art. 337 și art. 335 alin. (2).

Din acest motiv, după reținerea permisului și eliberarea unei dovezi fără drept de circulație, nu conduce. Pagina despre conducerea fără permis explică separat condițiile art. 335.

1. Dacă exista, în situația concretă, obligația legală de prelevare a mostrelor biologice.
2. Ce solicitare exactă a formulat polițistul și dacă aceasta a fost comunicată persoanei.
3. Dacă fapta imputată este un refuz, o sustragere sau o combinație factuală a celor două modalități.
4. Momentul și durata conduitei considerate drept sustragere.
5. Dacă bodycam-ul surprinde solicitarea și reacția persoanei.
6. Concordanța dintre procesul-verbal, declarațiile agenților, martori și documentele medicale.
7. Dacă o revenire ulterioară asupra poziției a intervenit înainte sau după momentul în care acuzarea susține că infracțiunea s-a consumat.
8. Dacă eventualele motive medicale, fiziologice sau alte împrejurări invocate sunt documentate și pot schimba semnificația conduitei.

Pentru materia generală a art. 337, pagina despre refuzul recoltării de probe explică regimul complet. Dacă problema pornește de la consumul de alcool, pagina despre alcool la volan tratează separat art. 336 și efectele asupra permisului.

Sustragerea de la prelevare nu este sinonimă cu simpla plecare și nici nu presupune obligatoriu fuga de la unitatea medicală. Poate consta și într-o conduită de eschivare sau într-o amânare suficientă a procedurii, dar numai dacă sunt dovedite obligația concretă de prelevare și semnificația conduitei persoanei.

Jurisprudența analizată arată două limite utile. Pe de o parte, o persoană nu poate fi condamnată pentru că a plecat dacă acuzarea nu dovedește că i-a fost comunicată obligația de recoltare și că s-a sustras tocmai acesteia. Pe de altă parte, simplul fapt că persoana rămâne fizic la INML sau cere ulterior recoltarea nu exclude infracțiunea dacă refuzul ori sustragerea se consumase deja.

De aceea, atunci când primim un dosar de art. 337 în modalitatea sustragerii, îl citim în ordine cronologică, de la solicitarea polițistului până la momentul în care prelevarea a devenit imposibilă ori compromisă. Ce s-a solicitat, ce s-a răspuns, cât a durat și ce a fost înregistrat sunt întrebările care separă o plecare fără relevanța penală pretinsă de acuzare de o sustragere în sensul Codului penal, iar apărarea se construiește pe răspunsurile la aceste întrebări, cu probele care le susțin.