Investigatorul sub acoperire în dosarele de droguri: ce probează și ce nu

Investigatorul sub acoperire este un lucrător operativ al poliției judiciare care acționează sub o identitate atribuită, autorizat de procuror prin ordonanță, potrivit art. 148 Cod procedură penală. Autorizarea se dă pentru cel mult 60 de zile, cu trei condiții cumulative. Prima este o suspiciune rezonabilă privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni de trafic de droguri. Celelalte două sunt proporționalitatea măsurii și imposibilitatea de a obține probele altfel. Fiecare prelungire este de cel mult 60 de zile.

Durata totală a folosirii investigatorului, în aceeași cauză și față de aceeași persoană, este de cel mult un an, dar această limită nu se aplică la traficul de droguri (art. 148 alin. (9)). Investigatorul poate lucra, așadar, în dosar mai mult de un an. Același articol permite folosirea unui investigator cu identitate reală, de regulă un ofițer care se prezintă sub numele său. Cumpărările de droguri pe care le face au însă un regim separat, descris mai jos, cu propriul plafon de un an. 

Colaboratorul este o altă persoană, din afara poliției. Procurorul o poate autoriza numai „în situații excepționale”, atunci când folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă sau nu este posibilă (art. 148 alin. (10)). I se poate atribui o altă identitate. Hotărârile îl numesc atunci „colaborator cu identitate protejată”, „cu identitate atribuită”, „cu identitate fictivă” sau „cu nume de cod”. Poate acționa, de asemenea, cu identitatea reală. Identitatea reală a investigatorului și a colaboratorului cu altă identitate nu poate fi dezvăluită, însă procurorul și judecătorul au dreptul să o cunoască (art. 149).

În practică, colaboratorul este mai mereu o persoană din mediul inculpatului. Este un consumator care îl cunoaște sau un fost client. Frecvent, este un denunțător care are el însuși un dosar și urmărește reducerea pedepsei prevăzută de art. 15 din Legea nr. 143/2000. La Cluj, un inculpat a declarat că persoana autorizată colaborator „era dealerul său de mulți ani”. La Timișoara, de exemplu, colaboratorul cumpărase el însuși droguri de la inculpați cu doi ani înainte de autorizare. Tot la Cluj, inculpatul bănuia că persoana căreia îi vânduse de trei ori era partenera celui care îl denunțase. Nicio dispoziție nu interzice aceste alegeri, însă ele deschid terenul apărării pe credibilitate și pe provocare.

Motivul pentru care procurorul recurge la un colaborator este formulat de instanțe în termeni asemănători. Curtea de Apel Craiova a redat, de exemplu, motivarea tribunalului într-un dosar cu o singură cumpărare de 70 de lei.

Formula se regăsește, în variante apropiate, în majoritatea ordonanțelor citate de instanțe. Ea este, de altfel, corectă în abstract. Apărarea are însă tot interesul să verifice dacă, în concret, existau la data autorizării date despre inculpat sau doar numele lui.

Cumpărarea de droguri de către investigatorul sub acoperire sau de către colaborator este o „participare autorizată la anumite activități”, reglementată de art. 150 Cod procedură penală. Potrivit art. 138 alin. (11), ea constă, în esență, în comiterea unei fapte similare laturii obiective a unei infracțiuni, în încheierea de tranzacții sau în prestarea unui serviciu, cu autorizarea organului judiciar. Durata este, la fel ca la art. 148, de cel mult 60 de zile, cu prelungiri, iar totalul pentru aceeași persoană și aceeași faptă nu poate depăși un an (art. 150 alin. (9)); spre deosebire de art. 148, aici legea nu face excepție pentru traficul de droguri. Fapta autorizată nu constituie infracțiune. Astfel se explică de ce cumpărarea de droguri de către un polițist este permisă: legea o declară astfel. Potrivit alin. (2), ordonanța trebuie să indice activitățile autorizate, perioada și persoana care le desfășoară.

Ordonanțele pe care le-am citit descriu activitățile în termeni largi. La Oradea, investigatorul sub acoperire și colaboratorul au fost autorizați „să se întâlnească și să poarte discuții cu persoanele implicate [...], să procure droguri de mare risc, droguri de risc sau substanțe cu efect psihoactiv în funcție de cantitățile oferite [...], să transporte asemenea substanțe și să le pună la dispoziția organului de urmărire penală”. La Pitești, în schimb, ordonanța a inserat chiar interdicția provocării. Ea cerea colaboratorului și investigatorului să se implice „cu respectarea dispozițiilor art. 101 alin. 3 Cod de procedură penală [...], creând aparența asigurării unei oportunități normale făptuitorilor de comitere a faptei investigate, în conformitate cu rezoluția infracțională deja luată de către aceștia”.

Modul de lucru este similar. Fiecare pas lasă, în plus, o urmă pe care apărarea o poate verifica. Curtea de Apel Galați a redat descrierea tribunalului, repetată pentru fiecare dintre cele patru cumpărări din dosar.

Banii provin, de regulă, din fondurile operative ale Ministerului Afacerilor Interne sau ale DIICOT, iar seriile bancnotelor sunt consemnate înainte de cumpărare. La flagrant, găsirea bancnotelor cu aceleași serii asupra inculpatului este, pentru instanțe, proba cea mai greu de combătut. Curtea de Apel Galați a numit-o „pilonul central al acuzării”. Ea „stabilește o legătură directă și imediată între posesia sumei de bani și remiterea substanței”. Sumele plătite de agenți se confiscă apoi de la inculpat. În plus, cheltuielile judiciare generate de aceste operațiuni ajung frecvent la 4.000 până la 10.000 lei.

Procurorul poate aprecia că investigatorul sub acoperire sau colaboratorul trebuie să poarte dispozitive de înregistrare. În acest caz, el este obligat să sesizeze judecătorul de drepturi și libertăți pentru un mandat de supraveghere tehnică (art. 148 alin. (3), aplicabil și colaboratorului prin alin. (10)). Înalta Curte a stabilit, prin Decizia nr. 64/2023 pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, că sesizarea este obligatorie. Ea rămâne obligatorie chiar dacă există deja un mandat de supraveghere tehnică de aceeași natură. Curtea Constituțională a validat, de altfel, mecanismul prin Decizia nr. 50/2020, tocmai pentru că mandatul judecătorului este garanția împotriva abuzului. Curtea de Apel București a descris cele trei etape pe care procurorul trebuie să le parcurgă.

În acel dosar, însă, a treia etapă lipsea, iar mandatul general de supraveghere a inculpatului nu a putut suplini omisiunea. Camera preliminară se încheiase în 2022, înainte de Decizia ÎCCJ nr. 64/2023, iar neregula fusese trecută atunci cu vederea. Inculpatul a invocat-o în apel, ca nulitate absolută. Curtea a reținut că, de regulă, legalitatea probelor se verifică în camera preliminară, dar că probele deja declarate legale pot fi verificate din nou în cursul judecății, cum stabilise Curtea Constituțională în 2017. A exclus, astfel, chiar în apel, înregistrarea și procesul-verbal de redare. Fără ele au rămas doar declarațiile colaboratorului și ale investigatorului, insuficiente potrivit art. 103 alin. (3), iar inculpatul a fost achitat pentru actul respectiv.

Un alt complet al Curții de Apel București a aplicat, de asemenea, aceeași sancțiune, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, deși inculpatul recunoscuse faptele.

Curtea a adăugat că existența unui mandat de supraveghere a inculpatului „și chiar a colaboratorului” nu înlătură necesitatea autorizării exprese a înregistrărilor făcute de colaborator. La Cluj, capturile de ecran realizate de colaborator de pe propriul telefon au fost declarate nelegale în camera preliminară. Prin urmare, procesul-verbal al investigatorului sub acoperire care le reda a fost exclus. Condamnarea a rezistat acolo pe celelalte probe. În schimb, la Pitești, curtea a considerat legale înregistrările colaboratorului cu identitate reală. Judecătorul de drepturi și libertăți încuviințase expres supravegherea activităților desfășurate de investigator și de colaborator, iar încheierea trebuia citită în întregime.

Răspunsul legii este, în principiu, negativ. Art. 103 alin. (3) Cod procedură penală interzice ca hotărârea de condamnare să se întemeieze „în măsură determinantă” pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați. Rațiunea textului vine din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind martorii anonimi și martorii absenți. În cauzele Doorson și Krasniki, Curtea a spus că o condamnare nu trebuie să se sprijine „exclusiv sau determinant” pe declarații anonime. În Al-Khawaja și Tahery (2011) a nuanțat regula: o asemenea declarație poate fi temei al condamnării numai dacă există garanții de contrabalansare suficiente. Legiuitorul român a păstrat interdicția în forma ei absolută, iar Curtea de Apel Cluj a explicat de ce.

Aceeași curte a precizat sensul cuvântului „determinant”, preluat din paragraful 131 al hotărârii Al-Khawaja. Este o probă „de asemenea relevanță sau importanță încât este în măsură să determine soluția în cauză”. Cu alte cuvinte, cu cât celelalte probe sunt mai puternice, cu atât declarația investigatorului sub acoperire este mai puțin decisivă. Întrebarea practică devine, prin urmare, ce înseamnă coroborare.

Condamnările se sprijină, dincolo de declarațiile agenților, pe un set recurent de probe. Acestea sunt înregistrarea audio-video a întâlnirii, procesul-verbal de supraveghere al echipei de poliție, raportul de constatare asupra substanței predate și bancnotele înseriate găsite la percheziție sau la flagrant. Se adaugă mesajele din telefon și, acolo unde există, declarațiile altor cumpărători.

Curtea de Apel Constanța a răsturnat o achitare pronunțată de tribunal pe art. 103 alin. (3) tocmai pentru că fondul nu coroborase toate aceste elemente.

Tribunalul reținuse trei lucruri: nicio tranzacție nu fusese filmată, inculpatul nu îl contactase niciodată pe colaborator, iar declarațiile martorilor protejați nu au garanțiile mărturiei mincinoase. Curtea a răspuns punct cu punct. Înregistrările ambientale („[...] vrei? / Tot două.”) permit un raționament logic. Imaginea, în schimb, nu surprinde remiterea pliculețelor din cauza poziției camerei, iar asemenea operațiuni „nu sunt realizate de profesioniști”. Percheziția negativă, în plus, nu înseamnă achitare. Rezultatul a fost o condamnare la 7 ani și 6 luni, în stare de recidivă. Simpla invocare a art. 103 alin. (3) nu ajunge, așadar, atunci când există înregistrări, chiar imperfecte.

Pe aceeași linie, Curtea de Apel Alba Iulia a respins critica potrivit căreia condamnarea s-ar baza strict pe declarația investigatorului sub acoperire. Procesul-verbal al acestuia se corobora cu înregistrarea video de la benzinărie și cu raportul de constatare, al cărui sigiliu corespundea celui descris de investigator. Tot acolo, curtea a observat că apărătorul avusese posibilitatea de a-i adresa întrebări colaboratorului și nu a folosit acest drept.

Un argument pe care îl folosim des privește actele materiale dovedite numai prin colaborator, într-o infracțiune continuată cu mai multe acte. Curtea de Apel Cluj a dat un răspuns nuanțat. Astfel, fiecare act trebuie dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă. Caracterul „determinant” se apreciază însă la nivelul infracțiunii pentru care se pronunță condamnarea.

Cu alte cuvinte, dacă alte acte materiale sunt dovedite independent, instanța va cântări mai ușor și actele susținute doar de martorii protejați. Argumentul funcționează, în schimb, în sens invers, atunci când întreaga acuzare stă pe cumpărările autorizate.

În 2026, Curțile de apel au dispus/ menținut achitări întemeiate pe această limită în cel puțin 6 dosare. Toate au un numitor comun. Nicio probă obiectivă nu lega inculpatul de fapta imputată, iar ceea ce părea coroborare provenea, la rândul său, de la colaborator sau de la investigatorul care îl relata.

Cel mai clar exemplu vine de la Curtea de Apel București, într-un dosar cu heroină. Înregistrările colaboratorului fuseseră excluse într-un ciclu procesual anterior pentru lipsa mandatului. Rămăseseră, prin urmare, declarațiile colaboratorului și ale investigatorului, iar parchetul susținea că ele se coroborează între ele.

Tribunalul explicase, de altfel, că declarațiile martorilor despre implicarea generală a inculpatului în trafic nu dovedesc vânzarea din zilele respective. Investigatorul sub acoperire, care așteptase pe o stradă alăturată, nu luase cunoștință personal de nimic. Achitarea a fost menținută, deși inculpatul recunoscuse fapta în primul ciclu procesual, pentru că acea procedură fusese invalidată.

Curtea de Apel Alba Iulia a menținut achitarea unui inculpat acuzat că ar fi vândut o doză de canabis investigatorului sub acoperire. Concret, singura probă era procesul-verbal al investigatorului, cu o fotografie a foliilor, fără nicio înregistrare a tranzacției. Drogul fusese predat, de altfel, de o persoană rămasă necunoscută.

Curtea a respins, de asemenea, declarațiile martorilor care îl descriau pe inculpat drept furnizor. Ele aveau „un caracter general” și nu puteau fi legate de actul material din rechizitoriu.

La Oradea, achitarea a venit din propria declarație a colaboratorului. Audiat în instanță, acesta a arătat, de exemplu, că avea acces necondiționat la imobilul inculpatului, inclusiv în lipsa lui. Procesele-verbale consemnau că petrecuse acolo 40 de minute, respectiv o oră și 50 de minute. Curtea a reținut că această împrejurare „deschide o ipoteză alternativă rezonabilă cu privire la modalitatea concretă în care colaboratorul a intrat în posesia substanțelor”.

Pedeapsa de 6 ani pentru trafic a fost, prin urmare, înlăturată. Tot acolo, curtea a refuzat să rețină un act material bazat pe un gram de canabis predat de un denunțător. Parchetul nu lămurise dacă denunțătorul era aceeași persoană cu colaboratorul autorizat ulterior.

La Galați, tribunalul a înlăturat trei dintre cele patru cumpărări autorizate. Procesele-verbale consemnau un vânzător cu un apelativ. Identitatea cu inculpatul era susținută numai de investigatorul sub acoperire și de colaborator, iar acesta din urmă nu știa că inculpatul are un tatuaj vizibil la gât. Parchetul nu a atacat această parte a sentinței, așa că ea a rămas definitivă. Curtea a observat, în plus, că la primele trei cumpărări „organele de urmărire penală nu cunoșteau adevărata identitate a persoanei care a vândut drogurile”.

Curtea de Apel București a extins limita și la colaboratorul cu identitate reală. Concret, era un dosar cu un colet de 3-CMC, în care curierul, devenit colaborator, era singurul care susținea că inculpatul știa de proveniența externă a coletului.

Această decizie contează pentru că parchetele susțin frecvent că declarațiile unui martor cu identitate reală, pe care apărarea l-a putut întreba, nu au valoare condiționată. La Cluj, de exemplu, procurorul a formulat această teză pentru un martor obișnuit, iar curtea a admis apelul pe acest punct. Pentru colaboratorul cu identitate reală, însă, textul art. 103 alin. (3) nu distinge, iar decizia de la București îl aplică fără excepție. Un alt complet al aceleiași curți a respins totuși apărarea, într-un dosar cu heroină, pentru că declarația colaboratoarei cu identitate reală se corobora cu înregistrările, cu declarația unui coinculpat și cu recunoașterea după planșe foto.

Practica rămâne, așadar, împărțită pe acest punct, iar textul legii este de partea apărării. Despre dosarul cu coletul am scris pe larg în articolul despre drogurile comandate online.

Investigatorul sub acoperire poate fi audiat ca martor în aceleași condiții ca martorii amenințați (art. 148 alin. (8)); la fel și persoana care a desfășurat activitățile autorizate (art. 150 alin. (6)). Măsurile de protecție din art. 126 includ pseudonimul și audierea fără prezență fizică, prin mijloace audio-video, cu vocea și imaginea distorsionate. Potrivit art. 129, părțile pot adresa întrebări, iar organul judiciar le respinge pe cele care ar putea duce la identificarea martorului. Colaboratorul cu identitate reală este, în schimb, audiat ca martor obișnuit.

În dosarele cu recunoaștere a faptelor, acești martori nu sunt audiați în instanță, pentru că procedura simplificată exclude proba cu martori. Un exemplu în care sa reținut acest lucru este hotărârea Curții de Apel Pitești în care s-a precizat:

În dosarele contestate, însă, audierea s-a făcut deseori la cererea inculpatului, iar instanțele au tratat-o ca pe o garanție compensatorie. Curtea de Apel Alba Iulia a subliniat că investigatorul cu identitate reală „a dat declarație în ședință publică, fiind prezent fizic”. Aceasta „constituie o garanție în plus a respectării dreptului la un proces echitabil”. La Constanța, investigatorul sub acoperire audiat a declarat că este convins că a consemnat aspecte reale în procesele-verbale. Colaboratorul a refuzat acolo să indice locul predării, pentru că i s-ar fi dezvăluit identitatea. Curtea a acceptat refuzul, reținând că zona și strada fuseseră oricum precizate.

În alte dosare gestionate de noi am întâlnit situația în care, deși inculpatul și-a exprimat consimțătântul de a uza de procedura averiată a recunoașterii, dat fiind declarația nuanțată a acestuia, instanța a apreciat din oficiu asupra necesității readuierii în faza de judecată a investigatorului sub acoperire și a colaboratorului.

În practică, apărarea bănuiește adesea că persoana de sub numele de cod este un martor cunoscut din dosar. Curtea de Apel Cluj a refuzat să confirme sau să infirme o asemenea bănuială, cu o motivare care arată limitele acestei apărări.

În acel dosar, DIICOT a depus un înscris confidențial cu identitatea colaboratorului, pe care judecătorul l-a vizualizat fără a-l atașa la dosar. Așa se aplică în practică art. 149 alin. (2): judecătorul cunoaște identitatea, iar apărarea rămâne în afara ei.

Aceeași curte a citit Decizia Curții Constituționale nr. 218/2020 în sensul că o persoană nu poate deține simultan calitatea de martor cu identitate reală și de martor protejat pentru aceleași fapte. Le poate deține, totuși, succesiv, pentru fapte distincte. Într-un alt dosar clujean, aceeași persoană fusese audiată ca martor amenințat și apoi autorizată colaborator sub alt nume de cod. Parchetul a recunoscut „eroarea materială” abia în preziua dezbaterilor. Cu toate acestea, curtea a considerat că fiabilitatea probelor nu a fost afectată, pentru că inculpatul l-a putut întreba pe martor în calitatea de colaborator.

Curtea de Apel București a tras, în schimb, o linie clară. Acolo, aceeași persoană fusese audiată și ca martor cu identitate protejată, și ca martor cu identitate reală, cu declarații diferite. Curtea a reținut că declarațiile „au fost administrate cu încălcarea principiului legalității și loialității”. Tot acolo, curtea a reamintit că martorul cu identitate protejată (art. 125 și următoarele) și colaboratorul cu altă identitate (art. 148 alin. (10)) sunt noțiuni diferite, reglementate diferit.

La Ploiești, un martor cu identitate protejată a acceptat în instanță să își dezvăluie identitatea și a retractat declarația din urmărire penală. A susținut, concret, că i-ar fi fost dictată de un polițist, cu promisiunea eliberării din arest. Tribunalul a respins retractarea, dar a reținut, în același timp, că declarația inițială fusese determinantă. Curtea de Apel Ploiești a trimis cauza spre rejudecare pentru contradicțiile din motivare. Episodul arată că, odată ridicată protecția, declarația poate fi testată direct, iar instanța trebuie să explice de ce preferă una dintre versiuni.

Potrivit art. 101 alin. (3) Cod procedură penală, este interzis organelor judiciare sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a construit testul în cauzele Teixeira de Castro c. Portugaliei (1998), Ramanauskas c. Lituaniei (2008) și Bannikova c. Rusiei (2010). Agenții trebuie să rămână „în esență pasivi”. În plus, trebuie să fi existat motive obiective de a suspecta o activitate infracțională anterioară. Contează cine a inițiat contactul, dacă oferta a fost repetată după refuz și dacă s-a exercitat presiune. Sarcina de a dovedi lipsa provocării revine, de asemenea, acuzării, iar instanțele trebuie să examineze efectiv apărarea, audiind agenții.

România a fost condamnată pe acest teren în cauzele Constantin și Stoian (2009), Bulfinsky (2010), Ali (2010) și Pătrașcu (2017). În Bulfinsky și Ali, instanțele nu au audiat agenții și nu au verificat apărarea; în Pătrașcu, nu au examinat adecvat provocarea.

Instanțele române aplică același test, formulat cel mai limpede de tribunal, în considerentele redate de Curtea de Apel Cluj în decizia nr. 1564/2026. Potrivit acestuia, nu există provocare dacă sunt îndeplinite cumulativ trei condiții. Prima este o suspiciune rezonabilă că persoana participă la o infracțiune, o pregătește sau are o predispoziție de a se implica în activități infracționale. A doua este autorizarea legală a activității organelor de urmărire penală sau a colaboratorilor. A treia privește conduita agenților, care trebuie să fi acționat cu bună-credință și să nu fi făcut „altceva decât să ofere făptuitorului o oportunitate (o ocazie obișnuită care nu are caracter excepțional) de a comite o infracțiune”. Aceeași idee, a unei ocazii obișnuite create de colaborator, apare și în decizia nr. 470/2026 a Curții de Apel Craiova. În dosarele din 2026 în care apărarea a invocat provocarea, instanțele au respins-o, cu două excepții: achitarea de la Timișoara și trimiterea spre rejudecare de la Iași. Motivele respingerilor arată, în schimb, ce caută concret instanțele în dosar.

Instanțele caută predispoziția în ce a făcut inculpatul înainte și în timpul cumpărărilor. Contează alte vânzări reținute, cântarele și pliculețele găsite la percheziție, familiaritatea cu prețurile, ușurința acceptării. Curtea de Apel Galați a respins, de exemplu, apărarea a doi inculpați. Unul dintre ei susținea că un colaborator îi exploatase prietenia și inventase un conflict cu furnizorul pentru a-l determina să intermedieze.

Aceeași curte a validat „strategiile de disimulare” ale anchetatorilor, cum ar fi pretinsa imposibilitate de a contacta direct sursa. Potrivit curții, ele sunt „tehnici de lucru validate judiciar”, fără intensitate persuasivă suficientă pentru a fi provocare.

Curtea de Apel Târgu Mureș a aplicat criteriile din cauza Scholer c. Germaniei. Colaboratorul „s-a comportat ca un client obișnuit”, nu a insistat, iar inculpatul „a dat dovadă de inițiativă și de familiaritate cu traficul”. Tot acolo, curtea a verificat, totuși, ce știa parchetul la data autorizării, pentru că sesizarea din oficiu invoca doar două dosare anterioare, ambele clasate.

Suspiciunea a fost găsită, în cele din urmă, în capturile de ecran ale conversațiilor de pe aplicația Session. În ele, inculpatul oferea el însuși colaboratorului „timbre”, 3-CMC și alte produse. Curtea a adăugat o frază pe care o reținem pentru dosarele cu denunțători: „Scopul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor nu este provocarea unor terțe persoane la săvârșirea de infracțiuni pentru ca martorii care le-au denunțat să beneficieze de reducerea pedepsei în propriile cauze.”

În dosarele în care am lucrat, dar și în cele pe care le-am analizat, revine des același argument al apărării: ancheta putea fi oprită după prima tranzacție, iar cumpărările care au urmat au mărit artificial numărul actelor și gravitatea faptei. Argumentul îl folosim și este legitim, dar instanțele îl primesc greu atunci când cumpărările repetate au avut un scop de anchetă. Curtea de Apel Cluj l-a respins, de pildă, într-un dosar în care supravegherea continuată dusese la identificarea furnizorului.

Argumentul și-a găsit, în schimb, validarea atunci când cumpărările repetate nu au dus nicăieri. Curtea de Apel Târgu Mureș a refuzat majorarea pedepsei cerută de parchet. Motivul: „toate drogurile și substanțele psihoactive vândute de inculpat au fost cumpărate de colaboratorul sub acoperire al parchetului și toate cele deținute de inculpat au fost ridicate de parchet”. La Cluj, într-un alt dosar, curtea a reținut un dubiu la pedeapsă. Toate cele trei acte fuseseră către colaborator, pe care inculpatul îl bănuia a fi partenera denunțătorului. Anterior, inculpatul vânduse numai substanțe de sub Legea nr. 194/2011. De aceea, „există un dubiu că inculpatul ar fi realizat aceste procurări de droguri [...] în lipsa solicitării colaboratorului”.

Singura achitare pentru provocare din 2026 pe care o cunoaștem vine de la Curtea de Apel Timișoara (decizia nr. 659/2026). Colaboratorul era chiar denunțătorul, care urmărea o reducere de pedeapsă în propriul dosar. Autorizat cu altă identitate și echipat cu tehnică audio-video, el a înscenat patru tranzacții cu cocaină. Într-una dintre ele a intrat în toaleta unei terase, a scos o pungă ascunsă dinainte și a vorbit singur, apoi a predat poliției droguri pe care le deținea deja. Anchetatorii au constatat «cu stupoare», la vizionarea înregistrărilor, că fuseseră induși în eroare. Pentru alte două tranzacții l-a atras pe un cunoscut: i-a dat el cocaina, i-a «cumpărat-o» înapoi a doua zi, iar banii i-au fost restituiți. Tribunalul admisese că a existat o provocare, dar a respins apărarea, considerând că nu venea de la un agent al statului. Curtea a reținut contrariul, pentru că colaboratorul acționase pentru organele judiciare. L-a achitat pe cel provocat, iar denunțătorul a fost condamnat la 5 ani și 4 luni pentru trafic și pentru inducerea în eroare a organelor judiciare.

Curtea a reținut că din probe nu rezulta nicio preocupare a coinculpatului pentru trafic și că perchezițiile nu găsiseră nimic. O cercetare anterioară pentru consum propriu nu dovedește, potrivit curții, implicarea în trafic. Concluzia a fost achitarea pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c). Motivul: „în lipsa acelei activități de provocare, nu sunt alte probe din care să rezulte că inculpatul [...] ar fi comis fapta reținută în sarcina sa”. Dosarul confirmă riscul pe care Curtea Europeană l-a semnalat în cauza Pătrașcu. Atunci când informația vine de la un informator sau colaborator interesat, pericolul agentului provocator este mai mare.

Atunci când preluăm un dosar cu investigator sub acoperire, parcurgem o listă de verificări pe care, ca avocați specializați în dosare de droguri, am construit-o din dosarele în care am asigurat apărarea. Abia după ce o parcurgem integral discutăm cu clientul dacă probele trebuie contestate sau dacă procedura simplificată este alegerea potrivită.

Prima verificare privește ordonanța de autorizare: data ei față de data primei informații despre inculpat, activitățile autorizate, perioada și prelungirile. A doua privește, concret, ce exista la dosar înainte de autorizare. Poate fi un denunț, un proces-verbal de investigații cu prețuri și locuri, interceptări anterioare sau doar o mențiune că persoana „ar fi cunoscută”. Curtea de Apel Târgu Mureș a arătat că două dosare clasate nu sunt o suspiciune rezonabilă. Curtea Europeană a reținut, începând cu cauza Vanyan c. Rusiei, că simpla afirmație că poliția „avea informații” nu ajunge.

A treia verificare este cea mai de interes: cine a văzut efectiv schimbul. În practică, în multe dosare investigatorul sub acoperire rămâne la distanță. Curtea de Apel București a reținut, într-o condamnare, că investigatorul a văzut doar cum inculpatul „i-a remis colaboratorului un obiect de mici dimensiuni”. Coroborarea a venit acolo din controlul corporal și din raportul de constatare. La Galați, investigatorul audiat „nu își aduce aminte exact dacă cumpărările autorizate au fost supravegheate video-audio, dar înclină să creadă că nu”, potrivit relatării din sentință. Colaboratorul a precizat acolo că investigatorul „era în parcare, undeva la aproximativ 20-40 m” și că avea asupra sa și bani proprii. Din asemenea răspunsuri, adăugate neidentificării vânzătorului, s-a născut, de altfel, achitarea parțială.

Urmează, apoi, înregistrarea. Există? A fost autorizată de judecătorul de drepturi și libertăți sau doar de procuror? Surprinde remiterea sau doar partea superioară a corpului? Apoi banii: seriile consemnate înainte, bancnotele găsite la percheziție sau la flagrant. La Galați, trei bancnote folosite la cumpărarea autorizată au fost găsite în locuința inculpatului; la Craiova, 14 bancnote cu seriile colaboratorului erau asupra inculpatului la flagrant. Asemenea probe închid, de regulă, discuția pe art. 103 alin. (3).

Pentru colaborator, întrebările privesc relația anterioară cu inculpatul, dosarul propriu și beneficiul urmărit (art. 15 din Legea nr. 143/2000 sau art. 19 din Legea nr. 682/2002), cine a inițiat contactul, de câte ori a scris înainte de a primi un răspuns și ce cantitate a cerut față de ce a primit.

La Timișoara, colaboratorul a cerut 200 g și a primit 100 g, iar curtea a valorificat disponibilitatea inculpatului. La Constanța, curtea a observat că „regula este ca persoanele consumatoare sunt cele care initiază discuția” [sic]. Instanțele admit, în principiu, că denunțătorul are un interes procesual. Consideră însă, cum a reținut un tribunal într-o motivare preluată de Curtea de Apel București și însușită, în alt dosar, de Curtea de Apel Cluj, că acest interes „este de a facilita tragerea la răspundere penală a altor persoane [...], și nu de a conduce organele judiciare pe piste eronate”. Apărarea trebuie, de aceea, să arate contradicții concrete, dincolo de simplul interes.

Ultima verificare privește neconcordanțele dintre rechizitoriu și procesele-verbale.

Reține. Recunoașterea faptelor în procedura simplificată înseamnă acceptarea probelor din urmărirea penală. Curtea de Apel Suceava a numit „contradictorie și incompatibilă” poziția inculpatului care obține reducerea cu o treime și apoi invocă în apel lipsa probelor. Decizia de a contesta cumpărările autorizate sau de a recunoaște se ia înainte de primul termen, cu dosarul citit integral.

Cumpărarea autorizată este, de altfel, proba principală a scopului de vânzare atunci când inculpatul susține că deținea drogurile pentru consum propriu; despre această distincție am scris în articolul despre trafic sau consum propriu. Argumentul că inculpatul a vândut numai agenților statului, fără alți cumpărători identificați, apare în multe apeluri. Instanțele l-au primit, însă, diferit. Curtea de Apel Constanța l-a respins în două dosare, cu aceeași motivare.

Curtea de Apel Oradea a scris la fel. „Simplul fapt că inculpatul a vândut doar colaboratorului autorizat nu poate să diminueze de așa natură gravitatea faptelor, întrucât inculpatul a avut disponibilitate și interes să efectueze tranzacții cu droguri în mod repetat”. Curtea de Apel Craiova a refuzat reducerea pentru un inculpat ale cărui șase tranzacții fuseseră toate cu investigatorul sub acoperire și colaboratorul. Acesta propusese el însuși cantități de kilograme.

Alte instanțe, în schimb, au dat argumentului un efect de substanță. Curtea de Apel Târgu Mureș l-a folosit pentru a bloca majorarea pedepsei. Curtea de Apel Cluj a reținut, pe baza lui, un dubiu care „îi profită lui la individualizarea pedepsei aplicabile”. La Alba Iulia, tribunalul a reținut circumstanța atenuantă judiciară tocmai pentru că toate cele trei acte materiale avuseseră drept cumpărător investigatorul cu identitate atribuită. Diferența dintre aceste soluții vine, în practică, din restul dosarului. Unde percheziția a găsit cântare, pliculețe sau cantități mari, argumentul nu a contat; unde singurele droguri din dosar erau cele cumpărate de stat, el a cântărit.

Două consecințe patrimoniale însoțesc, de asemenea, condamnarea. Sumele plătite de investigatorul sub acoperire sau de colaborator se confiscă de la inculpat, ca bani dobândiți prin infracțiune la care se adaugă componenta legată de cheltuielile judiciare care includ analizele de laborator, supravegherea tehnică și perchezițiile. Legat de acest din urmă aspect, Curtea de Apel Cluj a reținut că „recunoașterea ulterioară a vinovăției în faza de judecată nu înlătură costurile pe care statul le-a avansat pentru descoperirea și probarea infracțiunilor”.

Tehnic, decid trei lucruri. Primul este dacă înregistrarea cumpărării există și a fost autorizată de judecător. Al doilea, dacă există o probă obiectivă a remiterii: banii înseriați, imaginea, raportul de constatare legat de ce a predat inculpatul. Al treilea, dacă apărarea a ridicat la timp, în camera preliminară, nelegalitatea înregistrărilor și provocarea. Când aceste elemente lipsesc, art. 103 alin. (3) a dus, de regulă, la achitare. Când există, argumentul a fost respins, iar vânzarea către investigatorul sub acoperire a fost reținută ca act material obișnuit.

În final, menționăm că judecătorul nu judecă tehnic, judecă un om și ca un om, după criteriile din art. 74 Cod penal. Pentru cumpărări autorizate de câteva sute până la câteva mii de lei am văzut în practică pedepse diverse. Au decis cantitățile găsite la percheziție, cântarele și pliculețele, alți cumpărători identificați, vârsta și dependența tratată. A contat apoi felul în care inculpatul s-a purtat în fața investigatorului sub acoperire: dacă a oferit el mai mult, dacă a propus kilograme, dacă a refuzat o dată. Instanțele au citit vânzarea către colaborator și ca dovadă a unei disponibilități infracționale, și ca împrejurare care ține pedeapsa jos. Diferența a venit din ce exista la dosar despre persoană.

După aceea, contează componenta laturii personale, care, în opinia noastră ar trebui construită de la început, cu acte pe care instanța le poate verifica. Evaluarea la centrul antidrog, un tratament început, dovada muncii, istoricul de consum documentat medical, acte de studii, acte privind activitatea profesională sau starea civilă, dacă există, precum și scrisori de recomandare. Rolul apărării este să vadă de la început ce va cântări judecătorul la final și să aducă aceste lucruri la dosar, iar mai apoi să le valorifice prin pledoarie.

Cabinetul de Avocatură NESTER, din București, asigură asistență juridică și reprezentare în dosare de trafic de droguri și în cauzele de criminalitate organizată instrumentate de DIICOT, inclusiv în cele în care acuzarea se sprijină pe investigatori sub acoperire, colaboratori sau cumpărări autorizate. Avocatul fondator, Vasile Nester, împreună cu avocații colaboratori ai cabinetului, asistă persoanele cercetate încă din primele momente ale anchetei, la audieri, la percheziții și la luarea măsurilor preventive, iar apoi în camera preliminară, la judecata în primă instanță și în apel. Activitatea cabinetului este dedicată exclusiv dreptului penal, ceea ce ne permite să urmărim îndeaproape evoluția legislației și a practicii judiciare în materia drogurilor și să construim fiecare apărare pe actele dosarului și pe situația concretă a persoanei. Dacă ești vizat de o astfel de anchetă sau dacă o persoană apropiată este cercetată, o discuție purtată la timp cu un avocat penalist te ajută să înțelegi acuzația, probele și opțiunile procedurale înainte de primele declarații.