Provocarea la trafic de droguri: când duce la achitare, cine o dovedește și când trebuie invocată (2026)

Provocarea este, cu alte cuvinte, determinarea unei persoane, de către agenții statului, să comită o infracțiune pe care altfel nu ar fi comis-o. Scopul ei este urmărirea penală ulterioară a persoanei. Tribunalul Maramureș a formulat definiția provocării la trafic de droguri într-un dosar în care Curtea de Apel Cluj a menținut raționamentul și a majorat pedeapsa la cererea parchetului.

Interdicția a intrat în dreptul român sub influența Curții Europene a Drepturilor Omului, începând cu cauza Teixeira de Castro c. Portugaliei (1998). Ea a fost sistematizată în Ramanauskas c. Lituaniei (Marea Cameră, 2008) și Bannikova c. Rusiei (2010). Curtea Europeană aplică două teste. Testul substanțial verifică, în cazul provocării la trafic de droguri, dacă agenții au rămas, în formularea Curții, esențialmente pasivi sau au creat ei infracțiunea. Testul procedural verifică, în schimb, dacă instanțele naționale au examinat efectiv apărarea, cu sarcina probei la acuzare. România a fost condamnată pe acest teren în cauzele Constantin și Stoian (2009), Bulfinsky (2010), Ali (2010) și Pătrașcu (2017). Toate priveau operațiuni cu droguri conduse de agenți sub acoperire. Încălcarea a venit, de fiecare dată, din testul procedural: instanțele nu au audiat agenții, nu au verificat de unde venea suspiciunea sau au respins apărarea sumar.

Cumpărarea de droguri de către un agent al statului nu este, în schimb, o provocare la trafic de droguri; ea este, în sine, legală. Art. 148 din Codul de procedură penală permite procurorului să autorizeze un investigator sub acoperire. Colaboratorul poate fi folosit, potrivit alin. (10), numai în situații excepționale, când investigatorul nu este suficient sau nu poate fi folosit. Ordonanța trebuie să arate de ce s-a recurs la colaborator. Art. 150, prin trimitere la art. 138 alin. (11), permite participarea autorizată la anumite activități, printre care efectuarea de operațiuni privind droguri, deci și cumpărarea lor de către agent. Condiția este, în ambele cazuri, o suspiciune rezonabilă privind săvârșirea sau pregătirea unei infracțiuni.

Linia trece, prin urmare, între două situații. Agentul poate oferi o ocazie unei persoane deja dispuse să vândă. Agentul nu poate, în schimb, naște intenția de a vinde într-o persoană care nu o avea. Curtea de Apel Timișoara a descris distincția în decizia de achitare din 2026.

Consecința provocării este, în schimb, severă pentru acuzare. În cauza Furcht c. Germaniei (2014), Curtea Europeană a stabilit că toate probele obținute prin provocare trebuie excluse. În locul excluderii poate fi aplicată, cel mult, o procedură cu efecte similare. O simplă reducere a pedepsei, chiar considerabilă, nu este, de aceea, un remediu suficient. Instanțele române ajung la un rezultat apropiat prin art. 102 din Codul de procedură penală: proba obținută nelegal nu poate fi folosită (alin. 2), nulitatea actului de administrare atrage excluderea ei (alin. 3), iar probele derivate se exclud dacă provin direct din ea și nu puteau fi obținute altfel (alin. 4). Calea procedurală este, însă, disputată, după cum arată secțiunea despre momentul invocării.

Instanțele nu folosesc, în practică, o formulă unică pentru provocarea la trafic de droguri. Cea mai structurată este cea a Tribunalului Maramureș, cu trei condiții cumulative: o suspiciune rezonabilă sau o predispoziție a persoanei, autorizarea legală a activității agenților și cerința ca agenții să se fi limitat la a oferi o ocazie obișnuită, fără presiuni.

Alte instanțe verifică, în schimb, provocarea la trafic de droguri pe o listă de împrejurări concrete. Tribunalul Bacău a enumerat-o într-un dosar în care curtea de apel nu a mai revenit asupra provocării. Instanța a întrebat, de exemplu, dacă persoana a fost obligată să comită infracțiunea. A întrebat, apoi, dacă inițiativa contactului a avut loc „în lipsa unor suspiciuni obiective că a fost implicat în activităţi infracţionale sau predispus la săvârşirea unei infracţiuni”. A verificat, de asemenea, dacă „s-a reînnoit oferta în ciuda refuzului initial” și dacă „s-a apelat la compasiunea celui vizat”. A întrebat și dacă agentul „s-a «infiltrat» în activitatea infracţională mai degrabă decât să o iniţieze”.

Prima întrebare este ce știa parchetul înainte de a autoriza cumpărarea. Tribunalul Constanța a respins provocarea la trafic de droguri în primul rând pe acest criteriu. Curtea de Apel Constanța a modificat, de altfel, hotărârea doar la pedeapsă, fără să revină asupra provocării. Existau, acolo, informații despre activitatea inculpatului „înainte de desemnarea colaboratorului sub acoperire”, în înscrisurile de la baza ordonanței de începere a urmăririi penale. Prin urmare, „nu ar putea exista o provocare, adică o determinare la comiterea de fapte prevăzute de legea penală, câtă vreme inculpatul avea deja aceste activităţi”. Instanța a adăugat condamnarea anterioară pentru fapte similare.

Curtea de Apel Oradea a găsit suspiciunea, în dosarul cu conversația din 2023, la percheziția informatică. Din ea rezulta că inculpatul „era cunoscut ca o persoană la care se poate apela pentru procurarea de droguri”. Curtea de Apel Galați a reținut, la fel, declarația unui consumator care cumpăra „o dată la două săptămâni pe parcursul a 1,5 ani”.

Curtea Europeană a validat, în cauza Toran și Schymik c. României (2015), o operațiune în care provocarea la trafic de droguri fusese invocată de doi reclamanți fără antecedente. Suspiciunea venea doar dintr-un denunț. Ei procuraseră, însă, 5.000 de comprimate de ecstasy la scurt timp după solicitare și le transportaseră prin mai multe țări. Întrebarea decisivă, a spus Curtea, este dacă poliția s-a alăturat unei activități infracționale sau a inițiat-o; aici acțiunile poliției au rămas în limitele muncii sub acoperire. Tribunalul Maramureș a invocat această cauză în dosarul de la Sighetu Marmației.

Curtea de Apel Târgu Mureș a verificat acest element în modul cel mai amănunțit. Sesizarea din oficiu invoca doar două dosare DIICOT anterioare, fără să le indice obiectul sau stadiul; ambele fuseseră clasate. Curtea a aplicat criteriile din cauza Scholer c. Germaniei (2014). În Scholer, suspiciunea venea de la un alt informator și de la o condamnare veche de 18 ani. Restul l-au adus, însă, faptele: reclamantul a acceptat imediat, știa prețurile, a dat o mostră din proprie inițiativă și a procurat în scurt timp 6,5 kg de amfetamină. Curtea de Apel Târgu Mureș a formulat, pornind de aici, o regulă pentru ordonanțele de autorizare.

Suspiciunea a fost găsită, în cele din urmă, în capturile conversațiilor de pe aplicația Session. În ele, inculpatul oferea el însuși colaboratorului timbre, 3-CMC și alte produse. Ordonanța de autorizare și actele premergătoare ei se citesc, de aceea, primele. Pe lângă suspiciunea rezonabilă, ordonanța trebuie să arate de ce măsura este necesară și proporțională și de ce probele nu puteau fi obținute altfel (art. 148 alin. 1 lit. b și c). Tribunalul Maramureș a verificat expres aceste cerințe, invocând clandestinitatea activității. O autorizare dispusă „în speranţa” că indiciile vor apărea rămâne un argument real.

A doua întrebare privește comportamentul agentului. Instanțele acceptă, de regulă, conduita unui client obișnuit, care întreabă dacă poate cumpăra, la prețul pieței, fără să insiste. Ele verifică lipsa provocării și atunci când nimeni nu o invocă. Într-un dosar cu patru cumpărări autorizate de la Curtea de Apel Galați, inculpatul recunoscuse faptele, iar instanța de fond a parcurs totuși criteriile. A reținut că colaboratorul „nu a avut un comportament diferit de cel al unui consumator obişnuit de droguri” și că inculpatul a stabilit el locul și prețul. Concluzia ei rezumă testul: organele de urmărire penală și colaboratorul „au «participat» la activități infracționale și nu le-au inițiat”. Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut, la fel, că „colaboratorul s-a comportat ca un client obişnuit şi nu a trebuit să insiste pe lângă inculpat”.

Instanțele acceptă, în plus, un anumit grad de disimulare. Curtea de Apel Galați a validat scenariul unui colaborator care pretindea că nu poate ajunge direct la sursă, din cauza unei certe. Scopul era obținerea intermedierii inculpatului.

Aceeași curte a adăugat că intermedierea fără deținerea prealabilă a drogului rămâne trafic. Faptul că inculpatul doar a facilitat contactul cu sursa „nu înlătură tipicitatea faptei şi nici nu transformă investigatorul în provocator”. La Maramureș, colaboratorul l-a contactat pe inculpat pe Instagram sub pretextul restituirii unei datorii de 400 lei. I-a cerut 20 de grame de cristale și l-a rugat „să îi facă un preţ”. Inculpatul a spus că nu mai are, dar a făcut rost. A fixat, apoi, prețul și locul și a mers la întâlnire împreună cu un minor, care a predat plicul. Tribunalul a reținut, iar curtea a confirmat, că el a acceptat „cu uşurinţă”. Pretextul contactului nu a creat, așadar, intenția. Implicarea minorului a adus, în schimb, agravanta de la art. 77 lit. d) din Codul penal.

Ceea ce instanțele nu acceptă este trecerea de la ocazie la determinare. Ea se recunoaște, în practică, după oferta repetată după refuz, după apelul la prietenie sau la milă, după drogurile puse la dispoziție de agent și după replicile dictate. Curtea de Apel Timișoara a reținut provocarea la trafic de droguri exact pe aceste elemente. Colaboratorul „l-a căutat în mod activ” pe inculpat și, în plus, „i-a dat drogurile”. Prima dată, a învins refuzul inițial cu o poveste despre două consumatoare care nu trebuiau să afle că furnizorul este el. A doua oară, inculpatul l-a refuzat de două ori, iar colaboratorul a insistat spunându-i că prima dată „n-a păţit nimic”. Curtea a conchis, prin urmare, că inculpatul „nu ar fi comis cele două acte materiale dacă nu ar fi fost provocat”.

Sarcina probei aparține, în principiu, acuzării. Potrivit jurisprudenței Curții Europene, apărarea trebuie doar să invoce provocarea într-un mod care nu este cu totul neverosimil. Parchetul trebuie, apoi, să dovedească faptul că nu a existat o determinare. Instanța trebuie, la rândul ei, să examineze apărarea în contradictoriu, cu audierea agenților. Acesta este testul procedural. În hotărârile din 2026 analizate, nicio curte nu l-a aplicat expres. Curtea de Apel Timișoara a ajuns, totuși, la rezultatul pe care îl cere acest test. A verificat cine a avut inițiativa și ce indicii existau înainte de autorizare. A constatat, apoi, că fără activitatea colaboratorului „nu sunt alte probe din care să rezulte că inculpatul [...] ar fi comis fapta reţinută în sarcina sa”. În dreptul intern, art. 99 alin. (1) din Codul de procedură penală pune sarcina probei, în principal, pe procuror.

În cauza Pătrașcu c. României (2017), Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 6 din Convenție pe acest test. Instanțele române nu clarificaseră, acolo, de unde proveneau informațiile despre reclamant și nu verificaseră temeiul suspiciunii. Apărarea nu putuse să îl întrebe liber pe ofițer, iar probele veneau aproape exclusiv din operațiunea sub acoperire. În Bulfinsky c. României, instanțele nu audiaseră agenții sub acoperire și respinseseră sumar apărarea. Cererea de audiere a investigatorului și a colaboratorului la fond nu este, de aceea, o formalitate. Refuzul nemotivat al audierii se consemnează și se invocă în apel. Apărarea a invocat cauza Pătrașcu, în 2026, în fața Curții de Apel Oradea. A susținut că sarcina de a dovedi lipsa provocării „aparţinea organelor de urmărire penală”. Curtea nu a mai ajuns, însă, la fond, pentru motive procesuale prezentate mai jos.

Parchetul răspunde, de regulă, cu același argument. La Curtea de Apel Galați, de exemplu, procurorul a susținut că „simpla solicitare de a cumpăra substanțe interzise nu constituie o presiune insurmontabilă, inculpații având deplina libertate de a refuza tranzacțiile”. Argumentul mută discuția pe libertatea de a refuza. Testul european nu cere, însă, o constrângere de neînvins. Cere ca agentul să nu fi creat intenția. Apărarea trebuie, de aceea, să arate ce a făcut agentul înainte de prima acceptare.

Când instanța examinează apărarea, cântărește cronologia, înregistrările și declarația agentului. Contează, mai întâi, datele la care au fost audiați martorii care indicau activitatea de vânzare, față de data cumpărării autorizate. Tribunalul Maramureș a reținut, de exemplu, că martorii fuseseră audiați „anterior activităţii desfăşurate în data de 04.11.2024”. Din înregistrarea conversațiilor dintre agent și inculpat rezultă, apoi, cine a propus, cine a fixat prețul și dacă au existat insistențe. Declarația agentului în fața instanței completează tabloul.

Simpla afirmație că agentul a insistat nu dovedește provocarea la trafic de droguri. La Curtea de Apel București, inculpatul a susținut la fond doar că colaboratorul „a insistat pentru punerea la dispoziție a cantității de droguri”. Tribunalul a respins apărarea într-o frază. Colaboratorul solicitase două cantități, iar „întreaga conduită” a inculpatului arăta implicarea anterioară și existența unei rețele de procurare. Curtea a confirmat fără analiză proprie. Același dosar arată, în schimb, și limita probelor din operațiune. Coinculpatul indicat de investigator drept sursă a fost achitat, pentru că declarația investigatorului se baza pe o deducție. Art. 103 alin. (3) nu permite, de altfel, o condamnare întemeiată în măsură determinantă pe ea. Regula este tratată în articolul despre investigatorul sub acoperire și colaborator.

În dosarul de la Maramureș, colaboratorul și-a schimbat declarațiile în fața tribunalului. A susținut că l-a sunat pe inculpat „de 3-4 ori pe zi” și că denunțătorul îi dicta ce să scrie. Curtea de Apel Cluj a înlăturat, totuși, retractarea.

Retractarea colaboratorului nu este, așadar, suficientă. Ea trebuie să se coroboreze cu înregistrările și cu cronologia actelor. Altfel, instanța o poate înlătura ca nesinceră, cum a făcut Tribunalul Maramureș. Verifică, de aceea, ce arată efectiv înregistrările primului contact, înainte de a construi apărarea pe provocarea la trafic de droguri.

Art. 101 alin. (3) interzice provocarea la săvârșirea unei fapte penale și, deopotrivă, la continuarea săvârșirii ei. Pe acest text se sprijină un argument frecvent al apărării în materia provocării la trafic de droguri. După prima cumpărare autorizată, fapta era, potrivit apărării, dovedită. A doua și a treia cumpărare au mărit, prin urmare, în mod artificial numărul actelor materiale și cantitatea. Curtea de Apel Cluj a respins argumentul într-un dosar cu trei cumpărări succesive, în februarie, martie și mai 2024.

Curtea a adăugat un argument de scop. Continuarea supravegherii „pentru identificarea sursei drogurilor” este legitimă, iar strategia „a fost confirmată ca fiind legitimă” prin descoperirea furnizorului la a treia cumpărare. Curtea Europeană a tratat problema direct în cauza Grba c. Croației (2017), într-un dosar de bancnote false vândute în patru rânduri unor agenți sub acoperire. Tranzacțiile repetate sunt admise când urmăresc obținerea unor probe suficiente, înțelegerea întinderii activității sau identificarea rețelei. Dacă autoritățile nu pot arăta un asemenea motiv, ele extind artificial amploarea faptei. Instanța trebuie, atunci, să examineze acest lucru și să stabilească pedeapsa numai pentru ceea ce persoana ar fi comis oricum.

Dosarul de la Oradea cu zece cumpărări a durat opt luni, cu vânzări către colaborator și investigator. Inculpatul îi spusese, de altfel, colaboratorului că poate fi contactat „oricând”. Sursa lui adusese, potrivit propriilor spuse, o cantitate mai mare din străinătate. Curtea nu a mai analizat provocarea, pentru că inculpatul recunoscuse faptele la fond. Starea de fapt arată, totuși, de ce argumentul continuării este greu de susținut când inculpatul însuși oferă următoarea tranzacție. În dosarul cu cantități crescătoare de la Cluj, vânzările au urcat de la 10,5 g la 144,3 g în cinci zile. Inculpatul fusese, însă, cel care o contactase pe colaboratoare înainte de a treia vânzare, ca să îi spună că a procurat marfă de calitate. Efectul acestui argument asupra pedepsei este tratat mai jos, la dubiul valorificat la pedeapsă.

Da. Colaboratorul este, de altfel, în multe dosare, un denunțător care își urmărește propria reducere de pedeapsă. Reducerea la jumătate a limitelor vine de la art. 15 din Legea nr. 143/2000, pentru denunțul făcut în urmărirea penală, sau de la art. 19 din Legea nr. 682/2002. Interesul lui de a produce o infracțiune este, prin urmare, direct. Instanța de fond din dosarul de la Timișoara a admis că o provocare la trafic de droguri existase în fapt. A refuzat, totuși, art. 101 alin. (3), pentru că provocatorul „nu mai acţiona în scopul în care a fost autorizat de organele judiciare, ci urmărind un interes propriu, necunoscut iniţial de către autorităţi”. Curtea de Apel Timișoara a decis, însă, invers.

Denunțătorul era cercetat în alt dosar pentru trafic de cocaină. Parchetul l-a autorizat drept colaborator cu altă identitate. El a mimat o cumpărare intrând singur în toaleta unui local, unde a vorbit singur. L-a atras pe un cunoscut din cartier în două „vânzări”. I-a dat el cocaina cu o seară înainte, i-a dictat replicile și i-a plătit 100 de euro pe gram. Banii au fost restituiți, de altfel, în zilele următoare.

Organele de urmărire penală au vizionat înregistrările la 8 iulie 2025 și au văzut că el vorbise singur. L-au folosit, totuși, din nou: la 15 iulie, procurorul a emis o ordonanță provizorie de supraveghere și de autorizare a tehnicii purtate de colaborator. Pe baza ordonanțelor din 3 și 15 iulie, curtea a reținut că el „a acţionat pentru organele judiciare, în calitate de colaborator”. Faptul că a indus în eroare și organele judiciare „nu are nicio înrâurire asupra faptei” celui provocat.

Colaboratorul a fost condamnat, în același dosar, pentru trafic și pentru inducerea în eroare a organelor judiciare prin producerea de probe nereale (art. 268 alin. 2 din Codul penal), la o pedeapsă rezultantă de 5 ani și 4 luni. El s-a apărat, la rândul lui, cu o provocare. A susținut că un ofițer din structura de criminalitate organizată l-a constrâns moral să formuleze denunțul și să facă mai multe cumpărări. Ofițerul i-ar fi ținut, în acest scop, dosarul în nelucrare timp de șapte luni. Curtea nu a analizat distinct constrângerea; a reținut, în schimb, că el urmărea reducerea propriei pedepse. Dacă un asemenea lanț ar fi dovedit, provocarea ar porni chiar de la organul judiciar.

Curtea de Apel Târgu Mureș a formulat principiul din spatele acestei soluții într-un alt context. Inculpatul depusese un denunț abia în apel și cerea amânarea judecății până la verificarea lui. Curtea a refuzat și a scris: „Scopul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor nu este provocarea unor terţe persoane la săvârşirea de infracţiuni pentru ca martorii care le-au denunţat să beneficieze de reducerea pedepsei în propriile cauze.”

Interesul colaboratorului nu transformă, singur, cumpărarea în provocare, însă instanțele îl cântăresc. În dosarul cu trei vânzări către colaborator de la Cluj, de exemplu, curtea a reținut că acel colaborator, bănuit a fi prietena denunțătorului, „putea fi interesat în a obţine droguri de la inculpat pentru a uşura situaţia” acestuia. În dosarul cu cantități crescătoare, sora denunțătorului fusese cea care îl contactase pe inculpat printr-un intermediar, trimis ulterior în judecată pentru instigare. Mecanismul denunțului și riscurile lui sunt tratate în articolul despre art. 15 din Legea nr. 143/2000.

Cât mai devreme, în camera preliminară, și apoi menținută la fond, de regulă prin audierea agenților. Instanțele din 2026 au tratat provocarea la trafic de droguri ca pe o problemă de legalitate și de loialitate a probelor. Ea aparține, de regulă, judecătorului de cameră preliminară. Curtea de Apel Cluj a observat acest lucru în dosarul cu cantități crescătoare, în care apărarea prezentase provocarea ca argument de individualizare. Potrivit curții, „prin acestea este pusă în discuţie în mod direct o încălcare a principiului loialităţii în administrarea probelor”. Chestiunea ține „de faza camerei preliminare”, unde inculpatul nu formulase nicio cerere. Curtea a verificat, totuși, și fondul și a reținut că inculpatul vindea din aprilie 2025.

Curtea de Apel Oradea a calificat, în dosarul cu conversația din 2023, susținerile ca „vădit nefondate”. Motivul a fost, în primul rând, „raportat la stadiul procesual, aceste aspecte putând fi invocate în camera preliminară”, dar și raportat la probe. Invocată pentru prima dată în apel, apărarea este respinsă, așadar, pe stadiul procesual. Instanțele adaugă o verificare pe fond a predispoziției, mai scurtă la Oradea, mai amplă la Cluj și la Galați. Invocată doar în ultimul cuvânt, fără niciun argument concret, cum s-a întâmplat la Curtea de Apel Timișoara într-un alt dosar, ea este „lipsită de suport probator”.

Camera preliminară nu închide, totuși, discuția despre provocarea la trafic de droguri. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 802/2017, a declarat neconstituțională limitarea probelor din camera preliminară la înscrisuri noi. A reținut, în paragraful 29, că încălcarea art. 101 alin. (1)-(3) atrage nulitatea absolută a actelor de administrare a probei, verificabilă și în cursul judecății. Provocarea nu apare, însă, în lista nulităților absolute din art. 281. Curtea de Apel Cluj a acceptat principiul în dosarul de la Maramureș, dar l-a condiționat.

Camera preliminară poate, pe de altă parte, refuza ea însăși analiza. În dosarul de la Oradea cu zece cumpărări, judecătorul de cameră preliminară de la tribunal a parcurs testul substanțial. Completul de contestație al curții reținuse, potrivit motivelor de apel ale inculpatului, că limitele camerei preliminare nu permit evaluarea conținutului procedeelor probatorii. O asemenea evaluare ar însemna, în opinia completului, o apreciere a fiabilității probelor. Inculpatul a recunoscut, apoi, faptele la fond, iar în apel curtea a constatat că provocarea nu mai poate fi discutată. Ridici, prin urmare, provocarea în camera preliminară, o susții la fond prin audierea agenților și o reiei în apel numai dacă ai elemente noi din probele administrate. Dacă judecătorul de cameră preliminară spune că nu poate verifica fondul provocării, reiei cererea la primul termen de judecată, cu probe.

Atenție. Dacă declari la primul termen că recunoști faptele „astfel cum au fost descrise” în rechizitoriu, instanțele consideră că ai acceptat și legalitatea probelor obținute prin colaborator. Provocarea trebuie spusă în aceeași declarație, cu elementele ei concrete, iar recunoașterea nu mai poate fi integrală.

Recunoașterea învinuirii este, în practică, obstacolul cel mai frecvent. Inculpatul care recunoaște faptele și cere judecata pe probele din urmărire este tratat de instanțe ca și cum ar fi acceptat legalitatea acelor probe. Curtea de Apel Galați a numit, de aceea, invocarea ulterioară a provocării „o poziţie procesuală vădit contradictorie”. Curtea de Apel Oradea a judecat un dosar în care provocarea fusese ridicată în camera preliminară, dar abandonată la fond prin recunoaștere. Starea de fapt „a fost însuşită de către inculpat”. Ea „nu mai poate să sufere modificări în această etapă procesuală prin reţinerea existenţei unei eventuale provocări”. Curtea de Apel Cluj a descris pactul procesual în termeni expliciți.

Recunoașterea nu închide, totuși, orice verificare. Curtea de Apel Târgu Mureș a analizat, de exemplu, provocarea „mai întâi”, pe fond, deși inculpatul fusese judecat în procedura simplificată. Curtea de Apel Iași a tras consecința logică: provocarea la trafic de droguri și recunoașterea integrală nu încap în aceeași declarație. Inculpatul declarase că recunoaște faptele, dar a adăugat că vânduse 4-CMC și cocaină numai la insistențele colaboratorului. Tribunalul a admis procedura simplificată și l-a condamnat, reținând că insistențele „nu pot reprezenta vreo cauză justificativă sau de neimputabilitate”.

În apel, atât parchetul, cât și inculpatul au atacat sentința. Curtea a constatat că recunoașterea nu fusese integrală. Inculpatul descrisese, de fapt, altfel două dintre fapte: instigarea la vânzarea de 4-CMC și cocaină și lipsa înțelegerii prealabile pentru un colet cu peste 2 kg de cannabis. Tribunalul scrisese chiar că declarația lui „pare veridică”, dar condamnase pe situația de fapt din rechizitoriu. Aspectele ridicate „prezentau o importanță deosebită pentru aflarea adevărului în cauză”.

Nu le putea lămuri ea însăși, pentru că în apel „singurele probe admisibile conform art. 377 Cod procedură penală” sunt înscrisurile. A trimis, prin urmare, cauza spre rejudecare în procedura obișnuită. A precizat, de asemenea, că, dacă situația de fapt rămâne cea descrisă de inculpat, acesta „va beneficia în continuare” de reducerea de la art. 396 alin. (10). Cine susține provocarea nu poate declara, prin urmare, că recunoaște faptele „astfel cum au fost descrise” în rechizitoriu. Declarația de la primul termen trebuie să conțină, de la început, elementele provocării. Regulile recunoașterii sunt tratate în articolul despre recunoașterea vinovăției în dosarele de droguri.

Probele obținute prin provocare se exclud, așadar, împreună cu cele derivate din ele, potrivit art. 102 din Codul de procedură penală. Fără alte probe, acuzarea nu mai are, prin urmare, pe ce să se sprijine. Curtea de Apel Timișoara a pronunțat-o pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, fapta nefiind săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege. În considerente, curtea a menționat și lit. c): „în lipsa acelei activităţi de provocare, nu sunt alte probe din care să rezulte că inculpatul [...] ar fi comis fapta reţinută în sarcina sa”.

Temeiul exact rămâne, totuși, discutabil. În opinia noastră, provocarea nu șterge intenția, pentru că persoana provocată a știut că predă cocaină. După excluderea probelor obținute prin provocare, temeiul mai coerent pare, de aceea, lipsa probelor, de la lit. c). Curtea a menționat-o, de altfel, și ea în considerente. Pentru persoana achitată rezultatul este același.

Două consecințe accesorii merită reținute, de asemenea, din același dosar. Banii cu care colaboratorul „cumpărase” cocaina, restituiți lui de persoana provocată, au fost confiscați de la colaborator. Tribunalul a aplicat art. 112 alin. (1) lit. d) din Codul penal, care vizează bunurile date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Curtea a menținut, de altfel, dispoziția. Controlul judiciar al persoanei achitate a încetat, de asemenea. Cererile colaboratorului de excludere a probelor din propriul dosar au fost respinse, în schimb, ca ținând de camera preliminară, „procedură care în prezenta cauză s-a soluţionat definitiv”.

Atunci când provocarea la trafic de droguri nu este reținută, dosarul se poate reduce la vânzări către agentul statului. Instanța de fond din dosarul de la Timișoara a reținut o circumstanță atenuantă judiciară pentru „caracterul atipic al faptei”, soluție depășită, apoi, prin achitarea din apel. Curtea de Apel Târgu Mureș a refuzat majorarea cerută de parchet. Drogurile vândute colaboratorului „nu au fost niciun moment susceptibile de a fi consumate”, iar faptele „nu au pus niciun moment într-un pericol concret” sănătatea publică. Curtea de Apel Cluj a reținut, în dosarul cu trei vânzări către colaborator, un dubiu valorificat la stabilirea pedepsei.

Anterior, inculpatul vânduse, de fapt, doar substanțe de sub Legea nr. 194/2011. Curtea a menținut, de aceea, pedepsele la minim. Pedeapsa de 6 ani cerută de parchet ar fi fost „totalmente excesivă”, câtă vreme nu existau alți cumpărători de droguri în afara colaboratorului. În sens contrar, Curtea de Apel Oradea a reținut că „Simplul fapt că inculpatul a vândut doar colaboratorului autorizat nu poate să diminueze de aşa natură gravitatea faptelor”. Curtea de Apel Cluj a refuzat, în dosarul cu cantități crescătoare, circumstanța atenuantă, pentru că inculpatul „s-a expus de 8 ori în zona de risc”. Reducerea pedepsei rămâne, în orice caz, o soluție pentru dubiu. Potrivit cauzei Furcht, ea nu este un remediu pentru o provocare dovedită.

Trei verificări decid soarta apărării bazate pe provocarea la trafic de droguri. Prima privește ordonanța de autorizare și actele de dinaintea ei. Contează ce suspiciune concretă exista la data autorizării și de unde provenea. Un denunț al unei persoane interesate de propria reducere de pedeapsă, neînsoțit de alte verificări, este, de regulă, punctul cel mai slab al acuzării. Conduita ulterioară a inculpatului îl poate, totuși, confirma. A doua verificare privește înregistrarea primului contact. Din ea rezultă cine a propus, cine a stabilit prețul și cantitatea și dacă au existat refuzuri urmate de insistențe. A treia privește conduita ta în afara relației cu agentul: alte vânzări dovedite, cântare, ambalaje, conversații anterioare. Dacă acestea există, provocarea la trafic de droguri este respinsă, de regulă, pe predispoziție, oricât de activ ar fi fost agentul.

Înainte de orice declarație, ceri din dosar ordonanța de autorizare a investigatorului sau a colaboratorului și referatul care a stat la baza ei. Ceri, de asemenea, sesizarea din oficiu sau denunțul și procesele-verbale ale fiecărei cumpărări. Contează și înregistrările audio-video integrale și procesele-verbale de percheziție corporală a colaboratorului înainte și după tranzacție. La fond ceri audierea investigatorului și a colaboratorului. În cursul urmăririi penale, consultarea dosarului se cere în scris, iar procurorul o poate restrânge motivat (art. 94 alin. 4 din Codul de procedură penală). După trimiterea în judecată, accesul este deplin, iar actele de mai sus se citesc înainte de termenul din camera preliminară.

Recunoașterea învinuirii o face greu de susținut, pentru că instanțele o tratează ca pe o poziție contradictorie. Curtea de Apel Iași a arătat, în plus, că o recunoaștere însoțită de susținerea provocării nu este o recunoaștere integrală. Un avocat specializat în dosare de droguri verifică, de aceea, aceste elemente din primele zile, pentru că ele se găsesc în dosarul de urmărire penală. O discuție înainte de camera preliminară clarifică dacă apărarea pe provocarea la trafic de droguri are suport în acte sau dacă miza dosarului rămâne încadrarea și pedeapsa.